Permanenţe nefericite

În 1979 apărea cartea „Cîinele, prietenul nostru” de Coriolan Neamţu, la Editura Sport-Turism din Bucureşti. Chinologia românească începuse un timid reviriment.

Chestiunea definirii crescătorului şi a delimitării acestuia de cei care-şi arogă creditul acestei elite chinologice era actuală atunci, cum este şi acum.

„Prin „crescător” trebuie înţeleasă acea persoană care se ocupă cu prăsirea câinilor de rasă, având cel puţin o pereche, în scopul obtinerii unor descendenţi cu calităţi fizice şi aptitudini superioare părinţilor din care provin sau amatori serioşi care având o femelă de calitate excelentă o împerechează periodic cu masculi cel puţin de aceeaşi valoare, pentru reproducere […] Adeseori însă se autoconsideră crescător chiar şi cel care având o căţea o dă la împerecheat cu un mascul întâlnit la plimbare, în colţul străzii, rezultatul fiind în afara oricăror comentarii. Mai există din păcate şi o a treia categorie de aşa-zişi crescători care se ocupă cu obţinerea puilor (şi încă a cât mai mulţi) de la femela pe care o au, în scopul exclusiv de a obtine un beneficiu din vânzarea lor şi care nu sunt câtuşi de puţin preocupaţi de ameliorarea rasei.”